Miros de lemn
E timpul să râzi! Te priveşti în oglindă şi buzele sunt lipite în foi arse de vise... Hai! E timpul să fii clown! S-a spart oglinda iar lacrimi de transparenţă tăioasă se rostogolesc pe gâtul Eului tău detaşat de tine.
E timpul să mâzgâleşti cu îngheţată memoria trecută a bolului cu dulcele Islandei. „De ce afirmi că e timpul? Cine ţi-a spus? Pendula s-a blocat în uleiul pânzei care vorbeşte despre tine prin tine... deci cine ţi-a pomenit de acest ceva de care noi toţi fugim? Tăcerea e şi ea un răspuns... vezi? Nu e nici un timp...” ....” De ce râzi? Ce e râsul?” O coajă de portocală stoarsă de licurici, astfel încât ţi se irigă magna existenţei iar hormonii dansează strâns legaţi de copilărie. „ Şi dacă nu-mi place portocala?” Atunci e o coajă de mandarină înfăşurată în procentajul vârstei de aur.
E timpul să râzi, să mânjeşti irişii şi să zbori... „ Cu ce să zbor?” Cu aripi –umbrele pe care le găseşti din ce în ce mai rar, deci te rog să încerci la second hand... „ Înseamnă că plouă cu fulgi de porumb, picături de tempera, aripi de fluturi, inimi albastre...”
Stop! Nu există inimi albastre! Gata! Dezbracă melodrama şi taci!!!!!! Scuturăţi omoplaţii şi sari până în vârful lui Tour Eiffel şi soarbe ceaiul violet cu iz de lavandă ce se va impregna pe buzele tale... adaugă cafeaua tare din dimineaţa eternităţii „ Şi ce iese?” Un mic dejun divin.... apoi sari până la cer şi prindete de cornizele stele...” Nu vreau să fiu perdea!”
Perdea sau nonperdea, tu să te prinzi de ele ca să nu te scape din mână îngerul serii...
E timpul....
Te rog să încetezi! Nu dau doi bani pe ceea ce ar trebui să fac... priveşte-mă! Uităte bine la conturul trupului meu şi spune-mi unde este Nordul, Sudul, Vestul, Estul.... spune-mi ce influenţe climatice se războiesc de când m-am născut şi până am crescut.... spune-mi cine sunt pentru că eu cred că nu mai sunt decât un fir de nisip intr-o mare plină de petrol... spune-mi unde ai pus virgula între reguli şi gânduri...
Ar vrea să îi schiţezi inima dar tu nici nu şti dacă mai ai sufletul întreg! Vorbeşti şi parcă Dumnezeu ţi-a confiscat vorbele... atâtea nuanţe încât piruetele prin viaţă se poticnesc de totoşii unui copil ce fuge de maturizare....
O, nu! Te rog! Taci! Taci! La infinit nu mai rosti nici un cuvânt! Am obosit să te mai ascult... tastele s-au impregnat în praful inimii tale .... priveştete bine ca să vezi cât de „ marionete” suntem! Da! Nu fă ochii ăştia mari! Suntem nişte păpuşi care speră că zâna cea bună le va oferi darul nemuriri...eventual o grădina rustică, o mână caldă, un umăr pentru lacrimi.... Da! Eventual Dumnezeu va fi fericit că ne cunoaşte...şi lumina farului va fi prezentă pentru noi toţi... Există atâtea eventualităţi încât ai început să confunzi „t” cu perpendicularitatea existenţei....
Ciudat! Taci! Nu mă străduiesc să te fac să vorbeşti... nu are rost... oricum avem bilete de dus... nu ne mai vedem...decât poate în reflexii ludice în care tu, ca de obicei, vei juca rolul perfecţiunii...
Unde este ceea ce toţi teoretizează? Unde este semnul că tu eşti ceva? Există o logică a fiecărui gest, a fiecărei vorbe, a fiecărui om pe care îl cunoaştem... logică...
Putem urla?
E timpul să închid telefonul... cocoţată pe dulap smulg firul şi merg mai departe.... Realitate....
Ochii inexpresivi ai unei cutii din fire şi butoane au zărit printre fâşiile albastre-verzui un ceas în stil baroc. Ochii tăi din puncte de viaţă, scormonesc dincolo de stratul de timp efemer, încercând să afle povestea secundei în care ceasul a învăţat să tacă. Frigul s-a transformat în teroare, iar teroarea în inevitabil. Printre frânturile de ultimă vorbă, doi oameni s-au aşezat pe marginea unui pat de fier privind pelicula vieţii lor. Palmă în palmă, gând în gând suflet în suflet… ascultă ticăitul de dinainte de Nimic. Viaţa lor scrisă în piele, i-a învăţat că uneori nu putem schimba nimic, oricât de stăpâni am crede că suntem. Aerul lichid îmbrăţişează gleznele, unindu-i în aceeaşi aşteptare; apoi urcă încet, încet… ca o părere; gheaţa din el loveşte scurt fiecare milimetru de trup, de zid, de pernă, de cearşaf, de foaie… Timpul din cutia în stil baroc aleargă prin cameră, scriind la nesfârşit povestea unei nopţi glaciale… palmă în palmă, suflet în suflet, inimă în inimă, privire în privire cei doi bătrâni, odihniţi pe patul de fier păşesc în albastrul-infinit. Aici nu mai există teamă, îngheţ, greşeală, spovedanie… nici măcar ticăit. În cutia de fier timpul priveşte buimac în jur. Cioburi de tic-tac, cad printre minuter şi secundar în timp ce aerul lichid a devenit stăpân absolut. Pânza învelită în noapte ţine printre fibre două jumătăţi de vas şi mii de vise umane… îngheţul din acel ticăit cuprinde atelierul cu miros de uleiuri şi vopsele, caută ceva… Inima Oceanului grea şi pură a fugit de pe lanţul subţire ce aminteşte de om şi a păşit printre granule de lut, fâşii de verde crud, încercănat şi mut; cioburi de cer, fragmente de cărbune-în-alb… a mers pe coridoarele epavă, a deschis uşă după uşă salutând solemn diferenţele sociale inutile în faţa Nimicului şi s-a oprit în faţa ceasului în stil baroc. Împreună cu acesta, palmă în palmă, suflet în suflet, inimă în inimă, ticăit în ticăit au scris istoria unei secunde arctice.
E timpul unui început...
E timpul să râzi! Te priveşti în oglindă şi buzele sunt lipite în foi arse de vise... Hai! E timpul să fii clown! S-a spart oglinda iar lacrimi de transparenţă tăioasă se rostogolesc pe gâtul Eului tău detaşat de tine.
E timpul să mâzgâleşti cu îngheţată memoria trecută a bolului cu dulcele Islandei. „De ce afirmi că e timpul? Cine ţi-a spus? Pendula s-a blocat în uleiul pânzei care vorbeşte despre tine prin tine... deci cine ţi-a pomenit de acest ceva de care noi toţi fugim? Tăcerea e şi ea un răspuns... vezi? Nu e nici un timp...” ....” De ce râzi? Ce e râsul?” O coajă de portocală stoarsă de licurici, astfel încât ţi se irigă magna existenţei iar hormonii dansează strâns legaţi de copilărie. „ Şi dacă nu-mi place portocala?” Atunci e o coajă de mandarină înfăşurată în procentajul vârstei de aur.
E timpul să râzi, să mânjeşti irişii şi să zbori... „ Cu ce să zbor?” Cu aripi –umbrele pe care le găseşti din ce în ce mai rar, deci te rog să încerci la second hand... „ Înseamnă că plouă cu fulgi de porumb, picături de tempera, aripi de fluturi, inimi albastre...”
Stop! Nu există inimi albastre! Gata! Dezbracă melodrama şi taci!!!!!! Scuturăţi omoplaţii şi sari până în vârful lui Tour Eiffel şi soarbe ceaiul violet cu iz de lavandă ce se va impregna pe buzele tale... adaugă cafeaua tare din dimineaţa eternităţii „ Şi ce iese?” Un mic dejun divin.... apoi sari până la cer şi prindete de cornizele stele...” Nu vreau să fiu perdea!”
Perdea sau nonperdea, tu să te prinzi de ele ca să nu te scape din mână îngerul serii...
E timpul....
Te rog să încetezi! Nu dau doi bani pe ceea ce ar trebui să fac... priveşte-mă! Uităte bine la conturul trupului meu şi spune-mi unde este Nordul, Sudul, Vestul, Estul.... spune-mi ce influenţe climatice se războiesc de când m-am născut şi până am crescut.... spune-mi cine sunt pentru că eu cred că nu mai sunt decât un fir de nisip intr-o mare plină de petrol... spune-mi unde ai pus virgula între reguli şi gânduri...
Ar vrea să îi schiţezi inima dar tu nici nu şti dacă mai ai sufletul întreg! Vorbeşti şi parcă Dumnezeu ţi-a confiscat vorbele... atâtea nuanţe încât piruetele prin viaţă se poticnesc de totoşii unui copil ce fuge de maturizare....
O, nu! Te rog! Taci! Taci! La infinit nu mai rosti nici un cuvânt! Am obosit să te mai ascult... tastele s-au impregnat în praful inimii tale .... priveştete bine ca să vezi cât de „ marionete” suntem! Da! Nu fă ochii ăştia mari! Suntem nişte păpuşi care speră că zâna cea bună le va oferi darul nemuriri...eventual o grădina rustică, o mână caldă, un umăr pentru lacrimi.... Da! Eventual Dumnezeu va fi fericit că ne cunoaşte...şi lumina farului va fi prezentă pentru noi toţi... Există atâtea eventualităţi încât ai început să confunzi „t” cu perpendicularitatea existenţei....
Ciudat! Taci! Nu mă străduiesc să te fac să vorbeşti... nu are rost... oricum avem bilete de dus... nu ne mai vedem...decât poate în reflexii ludice în care tu, ca de obicei, vei juca rolul perfecţiunii...
Unde este ceea ce toţi teoretizează? Unde este semnul că tu eşti ceva? Există o logică a fiecărui gest, a fiecărei vorbe, a fiecărui om pe care îl cunoaştem... logică...
Putem urla?
E timpul să închid telefonul... cocoţată pe dulap smulg firul şi merg mai departe.... Realitate....
Ochii inexpresivi ai unei cutii din fire şi butoane au zărit printre fâşiile albastre-verzui un ceas în stil baroc. Ochii tăi din puncte de viaţă, scormonesc dincolo de stratul de timp efemer, încercând să afle povestea secundei în care ceasul a învăţat să tacă. Frigul s-a transformat în teroare, iar teroarea în inevitabil. Printre frânturile de ultimă vorbă, doi oameni s-au aşezat pe marginea unui pat de fier privind pelicula vieţii lor. Palmă în palmă, gând în gând suflet în suflet… ascultă ticăitul de dinainte de Nimic. Viaţa lor scrisă în piele, i-a învăţat că uneori nu putem schimba nimic, oricât de stăpâni am crede că suntem. Aerul lichid îmbrăţişează gleznele, unindu-i în aceeaşi aşteptare; apoi urcă încet, încet… ca o părere; gheaţa din el loveşte scurt fiecare milimetru de trup, de zid, de pernă, de cearşaf, de foaie… Timpul din cutia în stil baroc aleargă prin cameră, scriind la nesfârşit povestea unei nopţi glaciale… palmă în palmă, suflet în suflet, inimă în inimă, privire în privire cei doi bătrâni, odihniţi pe patul de fier păşesc în albastrul-infinit. Aici nu mai există teamă, îngheţ, greşeală, spovedanie… nici măcar ticăit. În cutia de fier timpul priveşte buimac în jur. Cioburi de tic-tac, cad printre minuter şi secundar în timp ce aerul lichid a devenit stăpân absolut. Pânza învelită în noapte ţine printre fibre două jumătăţi de vas şi mii de vise umane… îngheţul din acel ticăit cuprinde atelierul cu miros de uleiuri şi vopsele, caută ceva… Inima Oceanului grea şi pură a fugit de pe lanţul subţire ce aminteşte de om şi a păşit printre granule de lut, fâşii de verde crud, încercănat şi mut; cioburi de cer, fragmente de cărbune-în-alb… a mers pe coridoarele epavă, a deschis uşă după uşă salutând solemn diferenţele sociale inutile în faţa Nimicului şi s-a oprit în faţa ceasului în stil baroc. Împreună cu acesta, palmă în palmă, suflet în suflet, inimă în inimă, ticăit în ticăit au scris istoria unei secunde arctice.
E timpul unui început...
