Concert de vioară şi pian
Cubul din mijloc de scaun, scaun din centru de cameră, încăpere din sânul unei alte încăperi, camera din miezul unui alt miez… centrul unui centru. Tu eşti figura punctului de greutate a chipului meu, iar eu sunt chipul din centrul figurii tale. Cubul de pe scaun este o melodie uitată pe „ repeat”, un Schubert într-o serenadă. Te întreb dacă vezi dincolo de centru. Îţi roteşti ochii şi izbucneşti în râs. Vezi totul… totul… totul… fie lumină, fie întuneric, fie ceaţă, fie senin, fie viscol, fie arşiţă… tu vezi! Hârtii îngălbenite de atingerea fină a infinitului, ziare sfâşiate de gânduri, creioane tocite de linii, chitara ce şi-a pecetluit buzele cu tăcerea secundei; simţi cu pielea ta de elfă zâmbetul de zi, vezi trupul cu tente de tencuială adormită… şi râzi. În camera cu scaunul tăcut din centrul unui apus ce-şi scrie ultimele acorduri pe spătarul îmbătrânit, există o umbră… numită Tu. Aluneci imperceptibil pe tonalitatea unor clape de pian. Aerul îşi apasă degetele de fum pe colţii de fildeş ascunşi în petele de tuş uscat acum o vară. Unu, doi, trei… Tu-o umbră dintr-o zi, el-pianul gânditor şi ea-vioara cu glas de înger… voi… trei forme în trei puncte separate şi totuşi unite. E greu să înţelegi ceea ce scriu? De ce ar fi? Tu eşti cel care scrie, eu sunt cel care citeşte… eu ar trebui să înţeleg mai puţin decât înţelegi tu… ne învârtim printre fâşii de cer, de zi, de curcubeu, de violet, de gânduri, de graţie… suntem o piruetă într-o altă piruetă… . Cubul din mijloc de cameră a renăscut din propia lui cenuşă acum câteva clipe în urmă, atunci când tu alături de Tu desenaţi pirueta din piruetă, acum răsăritul îşi începe concertul de vioară şi pian… shtt! Linişte!
Cubul din mijloc de scaun, scaun din centru de cameră, încăpere din sânul unei alte încăperi, camera din miezul unui alt miez… centrul unui centru. Tu eşti figura punctului de greutate a chipului meu, iar eu sunt chipul din centrul figurii tale. Cubul de pe scaun este o melodie uitată pe „ repeat”, un Schubert într-o serenadă. Te întreb dacă vezi dincolo de centru. Îţi roteşti ochii şi izbucneşti în râs. Vezi totul… totul… totul… fie lumină, fie întuneric, fie ceaţă, fie senin, fie viscol, fie arşiţă… tu vezi! Hârtii îngălbenite de atingerea fină a infinitului, ziare sfâşiate de gânduri, creioane tocite de linii, chitara ce şi-a pecetluit buzele cu tăcerea secundei; simţi cu pielea ta de elfă zâmbetul de zi, vezi trupul cu tente de tencuială adormită… şi râzi. În camera cu scaunul tăcut din centrul unui apus ce-şi scrie ultimele acorduri pe spătarul îmbătrânit, există o umbră… numită Tu. Aluneci imperceptibil pe tonalitatea unor clape de pian. Aerul îşi apasă degetele de fum pe colţii de fildeş ascunşi în petele de tuş uscat acum o vară. Unu, doi, trei… Tu-o umbră dintr-o zi, el-pianul gânditor şi ea-vioara cu glas de înger… voi… trei forme în trei puncte separate şi totuşi unite. E greu să înţelegi ceea ce scriu? De ce ar fi? Tu eşti cel care scrie, eu sunt cel care citeşte… eu ar trebui să înţeleg mai puţin decât înţelegi tu… ne învârtim printre fâşii de cer, de zi, de curcubeu, de violet, de gânduri, de graţie… suntem o piruetă într-o altă piruetă… . Cubul din mijloc de cameră a renăscut din propia lui cenuşă acum câteva clipe în urmă, atunci când tu alături de Tu desenaţi pirueta din piruetă, acum răsăritul îşi începe concertul de vioară şi pian… shtt! Linişte!
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire