donc.... inca mai vorbesti in limba ta materna.. asta poate doar ca sa te inteleaga existenta... intrebarea e daca tu o intelegi...
de fapt ai o alta intrebare: ce le trebuie oamenilor sa nu mai fie infantili... si nu in sensul gales ci in acea conotatie deloc marinimoasa cu specia umana...?
raspuns: nu am nici cea mai vaga idee...
si totusi... muzica patrunde in cele mai mici celule... cele mai ascunse subterfugii ale sufletului... si totusi dnu Homo Sapiens nu se da urnit... il vezi cum tacteaza ritmul dar cand il inviti la dans.. ups! nu poate pentru ca nu stie... ce sa nu stie? cred ca nu stie sa simta... dada! e afon de sentimente! si doar o viata avem...
oare ce le trebuie oamenilor sa nu se mai bata? un pic de umbra in aurora boreala a mintii lor... sau un pic de smerenie...
de fapt nu crezi ca azi smerenia mai exista... nunu... azi nu mai exista nimic... ba da! declin... ce bine ar fi daca nu am mai declina verbul : " a se afla in declin"... da... ar fi bine... numai ca ne doare inima cordonului ombilical al universului... acum datorita "animelor" toti ne dorim sa fim Lucifer... numai ca inima nu e de acord... nici eu... daca ne-am face timp pentru putina pace, pentru un dans cu aerul... daca am lasa cerul sa ne imbratiseze in rasaritul soarelui.. daca am lasa zambetele copiilor sa ni se intipareasca adanc in trup... daca am lasa sufletul sa serveasca o cana de ceai in fiecare minut si astfel sa nu mai fim singuri in dimineata urbana... daca am lasa talpile sa se desprinda de regulile prost amplasate... daca am invata sa ne iubim frumos si cald... daca am invata sa dialogam cu ploaia... cu noi... daca am invata sa nu ne mai hazardam in teorii crezand ca noi suntem incapabili de teorii corecte... daca am sti sa iubim lumina... si daca am lasa-o sa ni se alature pe strada, in metrou, in ceasca de cafea...
ca veni vorba de cafea... sa fie tare, fara zahar.. si asta pentru ca adori sa simti gustul amar cum se cearta cu papilele gustative pana cand devine dulce... dada... cafeau tare este specifica tie, te tine treaza si foarte bine dispusa... si totusi ce ne trebuie sa nu mai fim infantili?
de ce nu lasam pantofii mamei care ne scrantesc picioarele in locul pantofilor nostri? de ce nu lasam servieta tatalui in favoarea blocului nostru de desen in care am imprimat ceva din noi? de ce inca servim trabuc, narghilea... lasand sa se nasca un fum dens de minciuni... de ce ne incalzeste asternutul rece de fiecare data purtator al altui parfum.... un parfum strain noua, cu o identitate de o noapte... oare de ce ne e teama sa iubim... iar daca nu ne e teama... de ce nu o desenam pe pereti, pe fiecare milimetru de piele, de ce nu o scrijelim pe frunze... de ce nu imbogatim spatiul cu un strop de fericire... da... iubirea e cea mai frumoasa fericire... depinde de noi sa invatam sa iubim frumos si cald, ca niste copii... si apoi sa ne jucam de-a cerul si pamantul, de-a ploaia si natura, de-a trandafirul si soarele... de-a vioara si arcusul... si, da, poate ca nu vom ajunge sa stim sa iubim perfect pentru ca nisipul clepsidrei alearga repede dar putem sa ne asumam sa incercam sa iubim... pentru ca apoi... viata este frumoasa... in umbrele si luminile ei... viata este frumoasa datorita iubirii... abia atunci te vei numi: VIVRE...
2 commentaires:
Daca am uita sa fim copii in suflet, am pierde o mare parte din omenia noastra, din speranta, chiar si din vulnerabilitatile care ne fac sa fim umani. Unii raman la pantofii fara toc si la blocul de desen. Unii aleg sa deseneze iubirea si s-o cante.
si oare unde se gaseste fata pe care o desenezi in alb?
Enregistrer un commentaire