cuvant

Aprinzi lampa de pe noptiera de vise, îţi arunci a somnolenţă picioarele reci (încă mai dormi cu plapuma pe cap şi lăbuţele în părăsire) în papucii violet şi groşi. Te îndrepţi ca o somnambulă spre bucătăria marină, deschizi dulaptul pentru a-ţi lua un pahar şi ca prin ceaţă auzi: “poc!”... simţi un gol rece în palmă... parcă ţi-ai luat un pahar sau poate că ai visat... redeschizi dulapul pentru un ceva real în care să torni apă rece de la robinetul proaspăt spălat cu detartrant. Ai vrut să distrugi piatra nesuferită de pe metal aşa cum ai intenţionat să o distrugi şi pe cea de pe tine, atunci când ai făcut duş... numai că acolo ai folosit clor... nu-ţi ajunsese detartrantul. Înghiţiturile îţi dovedesc că bei, târşâitul de pe podea îţi arată că mergi, mirosul de levănţică din încăperea întunecată te anunţă că ai intrat în TĂCERE, ticăitul yin-yang-ului îţi spune că e ora unu dimineţa. Părăseşti papucii violet în locul aşternuturilor gri... te ghemuieşti ca un făt rănit şi te regăseşti în...
Uneori ai vrea să nu mai adormi îmbrăcată în praful unei zile terminate prost, uneori ai vrea să nu mai fii zbuciumată... uneori...
Te îndrepţi spăşită spre cabina de duş. Faianţa gri te primeşte protocolar în timp ce apa de la duş (i-ai dat voie să cânte pentru că centrala are fiţe) urlă “Neaţa!” la nesfârşit. Îţi simţi respiraţia sub biciuirile lichide ale unui nou început; îţi treci mâinile reci peste nasul, ochii şi buzele tale îmbrăţişând totul trist. Remarci că azi eşti Tristeţe... nici măcar aroma intensă nu reuşeşte să te binedispună. Te opreşti sub rafalele de aer lichid şi priveşti efemerida violet prinsă static în ramele fotografiilor sepia şi alb-negru... zboară în întreaga încăpere, îşi bate aripile mari şi tandre prin smoala aerului intim al existenţei Tale... simţi picăturile de apă alunecând pe pielea ta, receptezi fierbinţeala ce-ţi înroşeşte epiderma şi te învăluieşte în doza dublă de melancolie... răsuceşti robinetul şi asculţi calmitatea. Te ascunzi în halatul gri şi te priveşti în ochii prinşi de cornizele peretelui sobru... ştergi energic rămăşiţele buimăcelii de acum câteva clipe... înlături corneea, lăsând irişii dezgoliţi în faţa realităţii. Asta eşti tu! O figură tristă cu buzele bătute în cuiele clownului etern... ţesută din cicatrici şi vise... îmbrăţişată în toamnă... Asta eşti tu! TU! TU! TU! TU!
Îşi speli dinţii ca să poţi scuipa cu nesaţ în imaculata faianţă rece, îţi ariceşti capul cu gel, spumă şi alte chestii alchimice... îţi ascunzi ochii în tuşul şi fardul negru... iar apoi scotoceşti după blugi şi sacoul negru. Priveşti buimacă... cizme, balerini, adidaşi, tenişi, ghete…pantofi uitaţi de vârsta copilăriei. Alegi cizmele până peste genunchi.
Deschizi ochii metalici ai universului tău, soarele râde ca un nebun... de fapt... cine a zis că nu e nebun? Îţi bei cafeaua. Respiri.
Simţi gustul amar al lichidului maro şi te simţi bine.
Aseară nu ai scris... nu ţi-a fost foame... aseară ai fost tristă. Când eşti aşa, când recunoşti ceea ce eşti cu adevărat, nu scrii, nu desenezi, nu dansezi, nu cânţi, nu tastezi, nu butonezi telecomanda... poate dormi, însă asta se întâmplă foarte rar... în general devii Nemişcare Umană.
Te plimbi prin casă... nu ai chef să faci ordine... deşi nu ar fi o idee proastă. Nu ai stare nici să-ţi lăcuieşti unghiile cu violet.
Odată cu înghiţitura fierbinte îţi adresezi în mod elegant şi răutăcios o întrebare: “Ce îţi doreşti azi? ”
Mai sorbi puţină nuanţă amară şi stai şi te gândeşti.
Nu vrei o geantă... nu vrei o curea nouă... nu te incită un sărut fugar cu mister-ul de acum doi ani… nu doreşti o îmbrăţişare... nu vrei să-ţi cumperi o ojă nouă... nu vrei să-ţi împrospătezi trusa de machiaj... nu îţi baţi capul cu un nou look... nu ai chef să fii star de cinema... vrei doar să-ţi bei cafeaua... Te duci în bucătărie şi-ţi mai torni o ceaşcă. Îţi place!
Te întrebi de ce uneori eşti flămândă de Nemişcare iar alteori eşti înfometată de scrijelituri fugare. Te intrigă nehotărârea ta generală... forfota ta perpetuă...
Te aşezi comod pe fotoliul violet şi priveşti ecranul negru al TV-ului... Nimic... nimic... nimic... nimic... Un nimic nefolositor. Dai undă verde CD-player-ului să-şi desfăşoare concertul de muzică populară irlandeză.
Ai un chef nebun să dansezi... te abţii... nu ai timp să te deshidratezi, rehidratezi... ai timp doar să-ţi sorbi cafeaua din ceaşca roşie cu înscris alb. “Sentimentele cele mai simple şi mai profunde sunt cel mai greu de declarat...”
Te ridici nervos şi aşezi ceaşca pe pupitru... azi e ziua prietenei tale şi ar fi drăguţ din partea ta să respecţi ideea de socializare. Formezi numărul... nu e greu de ţinut minte. Încerci să-i spui “Neaţa’ !”… nu ai stare... încerci a doua oară... nu ai aer...aşezi receptorul.
Verşi zaţul ca să cureţi pata roşie cu înscris alb. Îţi aşezi rucsacul şi calci ritmic şi trist.
Pavajul îţi surâde, cerul te îmbrăţişează amorezat de viaţă, banca cea tristă te invită la meditaţie... clădirea imensă e zgomotoasă ca burta unui flămând.