alter ego

Te holbezi la crăpătura aceea de parcă ţi-ai fi cusut privirea de ea. Îi admiri silueta neregulată în formă de paşi de păianjen în deşert şi încerci să îi înveţi mişcările. Îţi ridici braţele slabe pe care le aşezi după tiparul cerului spart. Acum te înalţi din ce în ce mai sus ca şi marioneta confiscată pământului de mâna creatorului, pentru a dormi în încăperea-tuş a unui final. Silueta copilului Tu se detaşează de pe marginile unei poze alb-negru, îşi îndreaptă degetul de humă şi murdăreşte cu un zâmbet enorm mica fisură celestă. Îţi mişti mâinile cu disperare în timp ce te rostogoleşti printre pumnii aerului morocănos, codiţele împletite ale stelelor, cântecele îngheţate ale păsărilor, printre cioburi, sticluţe de parfum, creioane colorate, poveşti şi pete. Te uiţi urât la bondocul îmbrăcat în cămaşa albă şi lungă cu dungi roşii, murdar la gură de ciocolată. Îţi aşezi zgârieturile şi vânătăile aripilor în gestul faraonic al tăcerii iar boţul de copilărie începe să râdă în crescendo, deschide încă un „Rom cel Mare”, muşcă cu poftă… şi asemenea unei păpuşi japoneze se mişcă prin camera plină de lumânări. Priveşte lung la rafturile goale şi la volumele de pe podea, mânjeşte inocent tencuiala veche şi cântă. E melodia cu care te adormea mama în nopţile în care îşi aducea aminte că nu e soldat. El râde; tu taci. Îşi întoarce privirea senină cu ochii mari şi uimiţi gata să împrăştie fericire, îl primeşti rece cu cioburi de regrete până când cazi în genunchi. Îşi apleacă capul dolofan şi blond „à la garçon”, ţinând ambalajul dulce în mâna dreaptă şi uimirea în cea stângă. Îşi târşie picoarele mici ca de elf pe inospitalitatea încăperii, cade la rândul său în genunchi; îţi ridică capul, îşi apropie fruntea senină de fruntea ta cutată, îşi lipeşte palmele uimite de palmele tale sătule, inima lui o varsă în inima ta sleită de orice urmă de soare. Te ridici de pe podea, îţi admiri palma mânjită de ciocolată şi rom; te ştergi la gură cu mâneca cu dungi roşii, îţi târşâi picioarele calde pe inospitalitatea trecutului, şi porunceşti „ Să fie lumină!!!”. Îţi deschizi braţele în gestul chemării lumii şi râzi în crescendo în timp ce flacăra vieţii te acoperă în explozia verbului „ a exista”.